Cum se face?
E nevoie de zece zile, mai mult, două săptămâni, e suficientă o zi, poate doar un gând, un nor sau un tunet, ploaia care îți cade pe față, trebuie departe, e nevoie de resurse, e în grup, ba singur, cu fotografii, conectat mereu, fără acces la nimic mai mult decât la propria-ți matcă, cu mâncare puțină, chiar post negru, cu meditație, cu exerciții din izuri dogmatice, cu haos, sofisme, dansând cu ochii închiși, cu ieșire din tine, cu citit, cu oameni noi, fără, pe îndelete, scurt, fără plan, cu liste, cu timp, fără de el, pe cărările nebătătorite, de dimineață, dormind în mașini, trenuri, avioane, pe plaje și pietre pe nu știu ce colț de mare, cu emoții, cu ghețari, păduri, ceață, peste tot ceață și curbe, fără să vezi nimic, ploi torențiale, tunete care cad pe lângă caiac, în plină mare, senzația aia de ud, de bucurie și frică, stele, multe minute, gânduri și stele, ore de condus ca prin vis, muzica la maxim și oboseală, Simfonia a V-a în noapte pe drumuri nesfârșite, cortul ăla cu aburul de la cascadă și lumina de Cerc Polar, cu mâinile simțind pământul ud, viu, diminețile alea care te prind scriind, exaltarea unei priviri, a unei cărți, a unei priviri sau a unui gest dintr-un roman, când nu mai faci diferența, când devenim povești, cărți, când ne mirăm de respirație, când s-a împlinit senzația în atingerea aia, când se uită câinele acela intens la tine, când ne pierdem în priviri, când oftăm cu poftă, și nopțile, mereu nopțile când dorm toți, când se așează planeta pe făgașul ei, se recuperează cât să nu o ia razna, și lacrimi, și oboseală, și galopul pe cal, pe o potecă de munte, printre brazi, ca și cum se termină lumea, și strigătul ăla de lupi, când stai cu oile și îi vezi la câteva sute de metri apropiindu-se, și mersul noaptea prin pădure singur, și clipele când ți se întâmplă ceva atât de intens de îți vine să trezești tot continentul, și înmormântările, și energia aia de după o nuntă, de după un concert, un protest, energia aia pe care o poți atinge, e fizică acolo, cu tot cu rănile, greșelile pe care le facem, oamenii pe care îi dezamăgim, cei care se agață de noi, cei care ne urăsc, oamenii care ne știu și toți cei pe care nu o să-i știm, locurile care există acum fără de mine, textele care nu sunt încă gata, cărțile nepublicate, cămașa albă, ochelarii uitați nu știu unde, apa aia rece în nu știu ce peșteră, toți oamenii care ne-au murit, perușul galben, mașina care venea cu viteză de după curbă pe sensul meu, berea aia rece pe insulă departe, piața de pește și vânătoarea de balene la care nu ai vrut a fi, țânțarii care te omorau și știai asta, ajunsul pe nu știu ce vârf noaptea, apoi valurile alea care te aruncau spre stânci, răsăriturile, înserările, anii care trec, melodia aia pe care o asculți la nesfârșit, timpul pe care îl pierdem, soarele care îți intră în inimă și oase, îngâmfarea că am face ceva deosebit, pioșenia, bucuria când te îmbrățișezi cu cineva drag, șapca pe care nu o mai găsești, când plângi în fața cuiva, când te îndrăgostești de un personaj de carte, când știi zâmbetul din nu știu ce melodie, când mănânci miere, dulceața de vișine și arakul băut pe nu știu unde, când nu a trecut de iarnă nu știu ce tufă, nu știu ce arbust adus de departe, când crezi că mai ai carburant în rezervor, când visezi căderea aia în gol, când uiți cuvinte, când lași pe mai târziu, dar și tricourile uni, geaca de blugi, atingerea aia, când zaci pe iarbă ținându-ți carnea feței de după lovitura calului, a lui Suru, când parcă era să mori de mai multe ori, când oameni dragi au murit, și fragilitatea lumii, cu și fără bani, cravata aia, când a luat foc camera, cireșe amare, prietenii care se gândesc la tine, mersul la fân, când vorbești în fața altor oameni, mult plastic, înghețată, monedele romane, când îndrăznești, când ești jos, cei care au încredere în tine, și ce mult loc este pentru a încerca, când nu-ți mai răspunzi la întrebarea asta, cum se face? Cât iau din mine? Mine? Când nu mai are rezonanță. Când?
