Eseu despre ce numărăm la final de an

Vă trimit niște gânduri și senzații care lucrează în mine de ani buni, în ultime luni nici nu îmi mai dau pace, mă cuprind ca o apă curgătoare, cât să am impresia că mai mult mă mir de ce se întâmplă decât să știu de unde exact și la ce sunt bune toate care se așează acum pe foaie. Mă vedeam pe mine printre ani, pe noi între anii ăștia și se colorează toate în paragrafe. Să explic.

În primul rând, vreau să o zic și aici, eu mi-o repet obsesiv deja în cap și în modul în care văd că mă construiesc în perioada asta a vieții. Vreau ca la finalul unui an, dacă mai ținem cont de ani, să mă uit la numărul de prieteni pe care i-am câștigat și nu la numărul de bunuri și proiecte mijlocite. Nu spun că nu sunt importante și aspectele acestea, dar sunt importante pentru cei cărora ne adresăm, nu pentru noi. Pentru noi ar fi doar ocazii cel mult nefericite să avem impresia că facem ceva deosebit. Și nu facem. Partea deosebită de a fi împreună în acest exercițiu este tocmai că este normal ce facem, reașezăm pe un făgaș cinstit și sănătos noțiunea de normalitate. Asta e temă nu doar de proiect în care suntem împreună ci de civilizație, de moment al civilizației. E normalitatea de a pune energiile împreună, de a investi în instituții, comunități și cetățeni pentru a le întări, pentru a-i întări, care apoi să poată să întoarcă în societate normalitate, cel puțin normalitate. Normalitatea de a nu ne grăbi (asta ne însemnând că nu avem simțul urgenței), de a face lucrurile pe îndelete. Normalitatea de a ne bucura unii de alții, așa diferiți cum suntem. Normalitatea de a nu știi ci de a știi ceva, fiecare câte ceva. E despre normalitatea de a fi persistenți în a face greșeli din ce în ce mai puțin, nu din ce în ce mai puține, dar să învățăm să facem cât mai puțin rău în jurul nostru, căci o facem fie din grabă sau dintr-un soi de trufie că rețeta pe care o aplicăm la noi trebuie să fie cea potrivită și la alții. Normalitatea de a asculta în jurul nostru, de a învăța. E normalitatea asta de a fi vii. Vă invit de aceea să ne luăm ca indicator de performanța calitatea prietenilor pe care îi facem. Nu altceva. Vă invit să nu ne apuce năravul de a număra nici măcar prietenii câștigați. Vă invit să nu numărăm în acest concept mai nimic ci să construim pe îndelete prietenii. Și din aceste prietenii se vor naște — noi vom naște — contexte de a face lucruri împreună. De a face bine împreună. Ca normalitate. Poate de aceea ne și simțim bine împreună, de aceea se și simte așa natural ceea ce facem. Pentru că asta e normalitatea.

În al doilea rând, să ne uităm puțin la ce interesant devine înțelesul și senzația unei prietenii când crește într-un context de a da drumul la noi povești. Hai să ne oferim pretexte de a crește prietenii, făcând bine împreună, la nivel de confort (rămânem așadar consistenți cu ce tot zicem de câțiva ani), cât să curgă senzația de bine că facem bine. Nu cerem ajutor nimănui să ne ajute cu ceva când vorbim să se alăture la ce facem, invităm prieteni și creștem prietenii cât să facem bine. Împreună. Invităm oamenii din jurul nostru să contribuim la ceva mai mare, care ne transcende: 1. povestea personala și 2. interesul tribului nostru. E un exercițiu igienic de a ne recupera fiecare din ce face, în povești comune. E un exercițiu de a ne comporta ca și comunități, ca cetățeni, ca oameni. Vă invit să nu ne simțim confortabil când ne vedem cu oameni pe care îi știm și îi întrebăm ‘ce-ai mai făcut?’ Vă invit să întrebăm oamenii cu care interacționăm, pe care îi știm sau abia îi știm: ‘ce putem face împreună?’ Sau dacă îi întrebăm totuși ce-au mai făcut, să nu întârziem în astfel de întrebări. Hai să facem lucruri împreună, să nu transformăm viețile în cimitire de amintiri și nume de oameni care ne țin programați la un sine trecut, ca și cum nu ne dăm voie să putem a fi mai mult decât efectul a ce ni s-a întâmplat și condiționările care reies de aici. Vă invit să ne intereseze mai mult bucuria a ce putem face împreună, ce putem fi, ci nu cum credem noi că ne-am construit. Să nu rămânem captivi în cum am ajuns în acest moment ci să ne bucurăm de cum crește inima în noi când dăm de energie bună. Una creatoare, una care e vie, care construiește. Hai să provocăm experiențe și amintiri noi. Trecutul, să nu avem grijă, e mereu acolo, așa relativ și infidel, construim pe el, suntem cumul de experiențe, nu e nevoie să abuzăm de trecut; sau nu de cel personal. Altfel ajungem să ne luăm prea în serios și să pierdem șansa de crește. Așa e și cu comunitățile și cu tradițiile. Să fim vii în ele. E ca o curgere, v-am zis de la început, rămânem în tema curgerii.

În al treilea rând, să nu uităm să încercăm, dacă tot creștem prietenii, dacă ne oferim contexte de construi cu oamenii cu care creștem, să ne dăm pacea de a încerca. Zicea cineva că e mai greu și se depune mult mai mult efort ca să devenim comuni, banali. Hai să nu devenim comuni, nici în ce facem, nici în cum facem nici pentru cine și de ce facem. Pentru că trăim prea puțin ca să pierdem atâta efort în a fi banali, comuni. Și să nu amestecăm planurile, comun nu înseamnă normalul de care vorbeam mai sus.

În al patrulea rând, mi-am dat seama (parțial) de ce vă invit să construim pe termen lung, de ce va propun să ne propunem ca orizont zecile de ani și nu săptămânile sau lunile, chiar anii. Nu pentru că mi-e indiferent prezentul, nu pentru că e mai important impactul (termen lung) ca rezultatele (termen scurt/mediu), oricum decurg unele din altele, nu pentru că nu îmi dau seama că e nevoie să trecem niște hopuri ale timpului, ale civilizației. Căci da, avem niște lupte mari pe termen scurt. Așa este. Dar în paralel hai să împingem și urgența termenului lung, de a construi pe termen de zeci de ani, pentru că altfel rămânem mereu cu senzația că lumea asta nu are nici o instrucțiune de folosire, vedem ce reparăm pe măsură ce facem. Sau tocmai pentru că nu am învățat să construim pe termen lung. Tot ce-am făcut, acolo unde e cel mai vizibil în istorie, am încercat victorii totale, cum zicea profesorul acela. Căci pe termen scurt ele mereu apar ca un miraj. Dar nu au funcționat niciodată pe termen lung. Termenul lung se construiește poate cu unele parțiale, cu ingrediente, nu cu rețete. Și nu am uitat, mi-am dat seama că vă invit să construim. pe termen lung pentru că în felul acesta parcă ne îndrăgostim de planetă și de civilizație și parcă devin mult mai intime și de-ale noastre, așa printre veacuri. Și parcă nici nu mai contează așa mult că murim, căci vom fi participat și noi la viața noastră ca civilizație, noi împreună unii cu alții, a celor care vom fi avut să fim vii la un moment dat și cei care nu sunt vii încă.

Iar ingredientele acestea devin frumos lucrurile pe care le facem în EduCaB (în același timp metodologie, program și platformă), pentru că nu venim cu temele știute de acasă, pentru că investim în ecosisteme de cunoaștere și de raportare unii la alții. Pentru că ne dăm spațiu și decența de a învăța în primul rând noi ce înseamnă să fim vii, vii pe planetă, alături de ceilalți oameni.

Păi și cum să vrem mai puțin decât lucrurile acestea? Cum să vrem să fim altfel decât vii?

Vă salut din Kathmandu, ascult Zolf de la Mohsen Namjoo, e bine.

Kathmandu, 11 octombrie 2019

*

Photo credit (c) Mihai Lupu